Partile de vorbire
Get flash to fully experience Pearltrees
În gramatică (gramatica tradițională) articolul este o parte de vorbire care determină o altă parte de vorbire (de obicei un substantiv ) și marchează diverse funcții gramaticale și stilistice ale acesteia. Gramatica modernă a limbii române, ediția 2005 definește articolul ca "modalitate (gramaticală) afixală de integrare enunțiativă" punându-se accent pe statutul său de afix . Așadar, articolul nu mai este interpretat ca o clasă lexico-gramaticală.
Articol (gramatică)
Pronumele este o parte de vorbire flexibilă, prezentă în majoritatea limbilor , care ține locul unui substantiv atunci când participanții la dialog cunosc sau înțeleg din context obiectul sau persoana numită de acesta. Pronumele este o clasă de cuvinte eterogenă; uneori pronumele adaugă informații suplimentare despre substantivul înlocuit: respectul vorbitorului, identitatea obiectului numit cu un altul, absența obiectului etc. În limba română pronumele se clasifică după cum urmează. Observație. În funcție de context, o parte din exemplele indicate pot aparține unei clase de pronume sau alteia, ori pot fi chiar alte părți de vorbire.
Pronume
Pronumele reflexiv este tipul de pronume care ține locul obiectului asupra căruia se exercită direct sau indirect acțiunea verbului , fiind identic cu subiectul propoziției, și având aceeași persoană cu verbul . Forme reflexive propriu-zise există numai pentru persoana a III-a (pe sine, sie, sieși). Pentru celelate persoane se folosesc formele neaccentuate ale pronumelui personal, cu valoare de pronume reflexiv. Dacă pronumele are alt număr și altă personă decât verbul determinat, atunci este pronume personal . <p style="text-align:right;color:#A8A8A8"></p>
Pronume reflexiv
Pronume interogativ
Pronumele interogativ este parte de vorbire flexibilă care, în propozițiile interogative, ține locul unui substantiv și este așteptat ca răspuns. Exemplu: Cine lipsește? Băiatul lipsește;
Pronume relativ
Pronumele relativ este deosebit de toate celelalte pronume prin faptul că nu numai se referă la un substantiv , la alt pronume sau la o propoziție , reluându-le sau anticipându-le, ci în același timp introduce o propoziție subordonată , fiind parte de propoziție în aceasta. Pronumele relativ se poate referi la: un substantiv: Băiatul care stă acolo este fratele meu. alt pronume: Eu , care știam ce s-a întâmplat, n-am spus nimic. o propoziție: Nu a spus adevărul , ceea ce nu e frumos din partea lui. Sunt și cazuri în care pronumele relativ nu are referent exprimat: Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea. Pronumele relativ poate îndeplini diferite funcții sintactice în propoziția pe care o introduce:Pronumele de întărire este pronumele care are rolul de a întări, de a pune în evidență persoana la care se referă. [ modificare ] Forme În limba română, formele pronumelui de întărire sunt alcătuite din vechiul pronume însu ( însă ) și formele neaccentuate de dativ ale pronumelui personal sau reflexiv – mi, ți, și, ne, vă, le : însumi, însuți, însuși, înșine, înșivă, înșiși; însămi, însăți, însăși, însene .
Pronume de întărire
Pronumele negativ este partea de vorbire flexibilă care ține locul unui obiect prezentat ca inexistent. Din acest motiv apare în propoziții negative, și este greșită o propoziție în care apare un pronume negativ, fără a se semnala și cuvântul ,,NU". Exemplu: nimeni, nimic, niciunul [ modificare ] Clasificare
Pronume negativ
Pronumele nehotărât sau nedefinit înlocuiește un substantiv dând indicații foarte vagi asupra obiectului denumit de acesta. Există foarte multe pronume nehotărâte, cu diverse specializări în privința felului de substantiv la care se pot referi: unele se referă numai la persoane (de exemplu cineva ), altele numai la lucruri ( ceva ). Pronumele nehotărâte se diferențiază și semantic , având sensuri specifice.
Pronume nehotărât
Pronumele posesiv înlocuiește numele posesorului unui obiect, este precedat de articolul posesiv și are forme care arată persoana și numărul pronumelui și dau indicații despre genul și numărul substantivului care denumește obiectul posedat. Pronumele posesiv are următoarele forme. Pronumele posesiv nu are formă proprie la persoana a III-a plural. Pentru a indica mai mulți posesori, se folosește pronumele personal de persoana a III-a plural: al (a, ai, ale) lor . ==Exemplu Pământul este al negustorilor , că ei îl muncesc.
Pronume posesiv
Pronumele personal este un pronume care desemnează persoane, animale sau lucruri, atribuindu-le una din cele trei persoane gramaticale. În propoziție îndeplinește în general aceleași funcții sintactice ca substantivul . La persoana a III-a, se referă la un substantiv sau la un grup nominal prezent în context : Pe Popești nu-i invităm.
Pronume personal
Numeral
În limba vorbită și scrisă, numeralul este o parte de vorbire flexibilă ( substantiv sau adjectiv ) ce exprimă (sub diverse aspecte) un număr , o determinare numerică a obiectelor ori ordinea obiectelor prin numărare , sau, se referă la numere . Există mai multe clase de numerale și adjectivele numerale : numeralul și adjectivul numeral cardinal , ordinal , distributiv , colectiv , numeralul fracționar și iterativ și adjectivul numeral multiplicativ . [ modificare ] Clasificare [ modificare ] Numeral cardinal Numeralul cardinal exprimă numeric cantitatea obiectelor.Interjecția este o parte de vorbire neflexibilă prin intermediul căreia se exprimă senzații, sentimente, îndemnuri, chemări sau se imită un sunet din natură. Interjecțiile de adresare ( măi, mă, fă, bre ) au în vorbire același rol ca și vocativul . Ele se pot folosi singure sau însoțite de un substantiv la cazul vocativ. Interjecțiile care reproduc sunete, zgomote sau strigătul animalelor sunt cuvinte imitative sau onomatopee. [ modificare ] Punctuație
Interjecție
Adverbul este o parte de vorbire care exprimă caracteristicile unei acțiuni, stări sau unei însușiri ori circumstanțele acțiunilor și stărilor. Adverbele pot fi recunoscute folosind întrebări specifice: Când?, Cât de des?, Cum?
Adverb
Prepoziția este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă relațiile sintactice de subordonare dintre un substantiv (sau un substitut al acestuia) ori dintre un verb și un alt cuvânt . Prepoziția nu are funcție sintactică și are rol morfologic auxiliar. Ea se analizează gramatical cu partea de vorbire care o însoțește.